Des églises
Qui carillonnent les vallées de l’attente
J’ai peur ;
J’ai peur que le printemps
N’écrase avec le sommeil des bourgeons
Les épaules ailées des enfants.
À midi, quand j’entends les cloches
Qui déchirent les sanctuaires
Des cathédrales
J’ai peur ;
J’ai peur que l’été
Ne tarisse les rêves du fleuve
Amarré dans le vol des goélands.
Le soir, quand j’entends les cloches
Des vêpres
Qui sculptent le crépuscule des agrions
J’ai peur ;
J’ai peur que l’automne
Ne déchiquette le cœur des poètes
Avec des feuilles vénéneuses.
À minuit, quand j’entends les cloches
De l’apocalypse
Qui réveillent l’illusion des souvenirs
J’ai peur ;
J’ai peur que l’hiver
Ne fige dans ton âme
L’écho des mots jamais prononcés.
*
Mi-e teamă
Dimineţile,
cînd aud clopotele bisericilor
ce carilonează văile aşteptării
mi-e teamă;
mi-e teamă ca primăvara
să nu strivească,
să nu risipe
cu somnul mugurilor
umerii înaripaţi ai copiilor.
La amiază,
cînd aud clopotele
ce destramă sanctuarele
catedralelor
mi-e teamă;
mi-e teamă ca vara
să nu sece visele fluviului
amarate în zborul goelanzilor.
Seara,
cînd aud clopotele
vecerniilor
care sculptează crepusculul libelulelor
mi-e teamă;
mi-e teamă ca toamna
să nu sfîşie inima poeţilor
cu frunze veninoase.
În miezul nopţii,
cînd aud clopotele
apocalipsei
care trezesc iluzia amintirilor
mi-e teamă;
mi-e teamă ca iarna
să nu împietrească în sufletul tău
ecoul cuvintelor nicicînd rostite.
***
Valeriu Stancu (né à Iassy, Roumanie en 1950) – Voix Vives (Bruno Doucey, 2021)